Pentru ca nici macar anotimpurile nu mai sunt ce au fost candva. Pentru ca de cele mai multe ori ne ducem, pe cand venim. Pentru ca nu mai putem ramane. Pentru ca imi esti dor. Pentru ca sunt trista eu si pentru tine. Pentru ca esti. Pentru ca esti atat de mult. Pentru ca nu voi mai fi. Pentru ca viitorul e tacut, oriunde.
Pentru ca sunt vinovata..
A venit si noiembrie.. una din lunile mele preferate. 
Ma tot gandeam zilele astea cat de ciudata e toamna asta.. Septembrie a fost atat de caldut, de tandru, atat de salbatic si atat de albastru si mi-a placut inexplicabil de mult.. octombrie a continuat ametitor de fierbinte si chiar nebun in sensul cel mai frumos posibil, insa sfarsitul a fost rece si tare precum un iceberg..de nespulberat. Nici nu mai stiu.. Ce sunt cu atatea schimbari bruste de temperatura? ..
..Ma intrebam aseara de ce trebuie sa existe sentimentul de a fi dezamagit.. Sa simti ca tristetea te domina si ti se insinueaza in toata fiinta ca pentru a te paraliza, cum creste in tine si-ti opreste viata in loc.. Sa cauti cu disperare sentimentul trecut de armonie si fericire in tine.. Sa vrei sa arzi toata suferinta in tine pentru a te innebuni in exaltari si ametiri in viziuni fascinatoare…toate trecute..si dorite inimaginabil.. Sa vrei sa dai pana si cu biciul in tine..sa eviti sa capeti privirea ratacita, rosie si palida, sa incerci sa opresti procesul de prabusire, sa eviti inecul si paralizarea organica..
Nu de mult, era o vreme cand sangele ma strabatea in curenti calzi, naprasnici si arzatori, ma furau viziuni rosii (atat de rosii) si ma ametea un nimb de raze rasarit din tremurul carnii, al nervilor si al sangelui. Nu-mi place sa vorbesc la trecut. Dar deja e inceput de noiembrie..si totul e mai greu ca niciodata pentru mine. Pentru ca e viu si arde!
Mai bine tac.. Vor fi explozii, focuri si cutremure. Plec.
Se tot face noapte, nu intuneric. E foarte probabil sa fie flacari in jur..si lumina lor sa nu-ti para straina. S-ar putea sa simti caldura care se raspandeste ca cea mai concreta frumusete..ca doar, si focul are intensitatea lui. Cu siguranta ca stii ca trupul meu e aici, mereu arzator.
Mereu, nesuferitule…
Vesnicia te strange in brate cu ispititoarea ei putere.. Te strange tare, atat de tare, incat parca iti citeste pe buze, cu lunga rabdare, ca si cum gingasia buzelor tale ar scrie un timp.
Cerul era albastru, atat de albastru incat rosea, pregatindu-se de tine. E o expunere scurta a faptului ca ne adancim unul in altul..
Mult, mult mai mult de atat..
Drumurile se acopera indiferente de rugina si nici nu mai stii incotro se indreapta. Incerci sa urmezi cararea cu privirea, sperand totusi ca la capatul acela atat de secret se afla un loc numai al tau. Aerul devine rece si umed.. iar atunci cand il chemi, soarele inca se mai iveste puternic de printre nori.
Mi-ai spune ca e deja toamna. Ti-as raspunde ca minti. Uite, priveste cerul acum…
Stiu, am mai discutat despre asta.. Dar esti incomparabil si nu semeni cu nimic din ce m-ar putea inconjura. Nu esti nici viscol, nici furtuna, esti adiere si lumina care se raspandeste bland si navalnic in mine, devenind nebunia cea mai frumoasa.
Esti.
Nu stiam decat ca se intuneca repede, ca razele soarelui nu ard pentru mine. Dar ai aparut tu si ele mi-au zambit si mie. Nu stii, dar esti lumina de veghe a tuturor zilelor mele. Dumnezeu stie asta, caci El vorbeste despre lumina si nu de intuneric. Si inima mea stie, ea arde ca un rug vesnic aprins zi si noapte.. fara sens acum.
Mi-e dor sa-mi fii viu, neincetat…
Amestecul tuturor simturilor. Asemeni unui parfum cu o intensitate delicata, care atingea ultima aroma a unei note grave, puternice, complexe, gingase si tulbure. Ceva extraordinar. Prea sacru, prea intim, prea izolat. Stiai cum sa-mi umpli fiinta, transportandu-ma in zone rarefiate, ireale, perfecte. Caci restul e mic, fragmentar, lipsit de profunzime.. E nemarginit, pentru mine conteaza totul, nesuferitule!
Imi place sa-ti spun asa, pentru ca imi esti atat de drag..
